Cine sunt eu? … o poveste adevarata

Am împărtit același pat, aceeași pernă și-am mâncat uneori chiar cu același tacâm … cu toate astea, acum,  îmi dau seama cât de putin și de neadevărat mă cunoști pe mine … cine sunt eu …

Te-ascult ce spui și dintr-o dată, parcă vorbești despre o altă persoană și eu habar nu am cine e…

Mă ascund înăuntrul meu și plâng. Mă doare.

Omul pe care-l iubesc nu știe cine sunt după mai mult de un an … Dar, stai, … e oare vina lui?

Caut mai adânc.

Dar eu, (mai) știu oare cine sunt eu?

Oare cea pe care i-am arătat-o vreme de un an de zile am fost cu adevărat eu sau doar una dintre măștile mele frumos accesorizate, ca să primesc ceea ce am nevoie? …

IUBIRE …. doar atâta vreau! Asta e tot ce am căutat, ca un copil flămând, de când am venit pe lume … și, în unele momente încă sunt un copil flămând …

Revin în mine și privesc atent … 2 ochi mari mă privesc cu curiozitate și blândete în același timp, de parcă mi-ar spune:

”Hai, știu că-ti vei aminti!”

… și-apoi eu, gândurile, emotiile, sentimentele, amintirile, stările, totul se amestecă … ca într-un imens carusel … și-mi vine să vărs, să renunt și să adorm … și să mă trezesc când va fi liniște și totul va fi revenit la o normalitate, oricare va fi să fie normalitatea la acel moment …

Mintea mea panicată tot caută să mă găsească dar e imposibil …

Găsesc doar frânturi din mine în diverse momente … ca niște bucăti de puzzle pe care reușesc să le scot din vârtejul caruselului …

Uite, aici am primit prima rană…

aici zâmbeam! hhmm … habar nu aveam ce bine îmi stă când zâmbesc …

aici m-am simtit protejată …

uite-l! el este primul care m-a rănit cu superficialitatea lui …

tot răul spre bine, ia uite cum mă privește acesta! …

aici e profesoara de română; săraca, niciodată nu s-a împăcat prea bine cu buclele mele …

și l-am găsit și pe proful de fizică … se pare că nu degeaba l-au bătut băietii din liceu de n-a mai ajuns apoi o săptămâna la ore … (sunt putin rea!)  😉 

Uufff … primul eșec … mai încerc odată! …

Ooo … Prima iubire! Cât de frumoși eram … God, când mă gândesc că ne-au trebuit 10 luni!! ca să avem curajul să ne sărutăm … și după aceea nu ne mai opream … 🙂

Primul job și cei mai faini colegi… cel putin așa arată aici!

… și ”El” … primul, cel care m-a învătat să iubesc, la propriu … cel căruia îi voi fi recunoscătoare toată viata pentru felul în care a făcut-o!

Huh … o bucată de inimă … oare e a lui!?

Aaauu … Prima durere imensă … aici, Doamne, te-am urât de-a dreptul, cu toată puterea durerii din sufletul meu de copil … nimic și nimeni n-o va putea înlocui vreodată … și rana asta din inima mea încă sângerează uneori …

Primul succes important …yesss, știam eu că voi reuși!

Asta e de când El a ales să-mi spună că nu mă mai iubește! Tocmai acum, după toată această perioadă nebună în care am reușit s-o scot la capăt cu bine, pe toate planurile …

Știm amândoi că nu e deloc așa, dar, mai contează? contează ”pata” care i s-a pus omului … îl las cu pata lui și plec!

Ok … Am ajuns în București! Și … unde stau?

Aici sunt eu … model!

Zău, Doamne, de ce a fost nevoie să irosim atâtia ani, atâtia oameni, atâta drum, atâta viată, ca să ajung într-o agentie în care, o puștoaică mai tânără ca mine, să-mi spună atât de firesc și culmea!, pe ea chiar să o cred, că sunt FRUMOASĂ!!! De ce Doamne?!! În fine …

Alt Job … și …

Lozul cel mare: Făt Frumos în carne și oase, cu spadă și cal și toate cele în dotare!

Și-aici? Eu, fericită cum nu mai speram că voi fi … eu zâmbind,

noi cu rolele,

eu în sigurantă în bratele sale,

eu jucându-mă cu Bitzi,

noi, călătorind în weekend să punem afacerea pe roate,

eu dansând cu el și pentru el,

eu pierzându-mă în adâncul ochilor săi,

noi, sărutându-ne ca pentru veșnicie (nu mi-a ajuns, să știi!),

noi frumoși, de mână, prin parc …

noi, la mare, sub vraja acelei luni pline pe care n-o voi uita toată viata …

noi împreună prin boală, prin mutări, amenajări, operatii și tot felul de încercări … și totuși nu suficient de puternici încât să rămânem împreună în această existentă …

…și-apoi, fără el, iadul …. 

Ani … nu zile sau luni, ci ani …

Ani în care zâmbetul s-a transformat încet, încet într-un rictus trist ce stă să fie șters de sărutul unei iubiri cel putin la fel de mari …

Ani în care m-am redefinit de la zero, lipind bucătile la loc, una câte una, peste inima care părea că nu mai simte și sângera uneori, ca din senin …

Și totuși, cei mai buni ani!

Am crescut în acești ani cât în toti cei de până acum… am dat jos măști pe care nu le mai puteam purta, am renuntat la oameni cu care nu aveam decât un job în comun, mi-am redescoperit abilităti, pasiuni și talente de care uitasem sau pe care le îngropasem invocând lipsa de timp și/ sau alte scuze de genul ăsta …

Încă mai dezgrop, redescopăr și reașez bucăti din mine la cursuri de dezvoltare personală, cu sprijinul mentorilor mei și al oamenilor asemeni mie, cu care am ales să merg alături, în călătoria mea …

Pffuu … ești plin de praf! Te-am tras afară și pe tine, Om bun! Doamne, cât de bine semănăm! …

Acum mă privești aproape tot timpul supărat deși, initial nu era așa … Nu știu cum de-am nimerit cu locul în … stânga ta … jur că n-am plănuit să se întâmple așa! Și jur că dacă nu m-ai fi lăsat să văd în sufletul tău, nu m-aș fi îndrăgostit în veci de tine, chiar dacă multor femei ”normale” le pari chipeș.

Mie ”mi-a luat ochii” inima ta Mare și generoasă …

Știi, înăuntrul ei este o căsută, ca a piticilor din povestea Albei ca zăpada.

Și în căsută, pe de-o parte sunt lucruri atât de pretioase și frumoase și se aude o muzică ce pare a veni direct de la îngeri … iar pe de altă parte, e plin de praf și sunt o multime de resturi și vechituri ce nu-și mai au rostul acolo. Practic, piticii și celelalte vietăti care mai locuiesc în căsută (sentimentele) aproape că nu mai au loc să … ”creasca” printre atâtea …”gunoaie”. Și singurul pitic care mai ”iese la înaintare”, trimis de ceilalti care se-ascund după perdea mai ceva ca niște domnișoare de pension, este Mutulică … Dulce și adorabil, Mutulică se străduiește să … mimeze sentimentele pe care nu le poate exprima și te …disperă, la propriu, atunci când cauti un răspuns cu Mintea…

Te privesc acum, în ochii tăi triști și atât de blânzi și mă întreb ce-i în capul tău de-mi arunci în fată fake-uri, când eu am văzut căsuta și piticii din inima ta …

Și mă uit atât de adânc și pătrunzător în ochii tăi încât, deși ești doar o bucată dintr-un puzzle ce zaci pe jos fericit că ai scăpat din carusel, în final realizezi că eu, cea care te privesc acum, nu sunt aceea care se învârte în continuare în carusel …

Și dintr-o dată, totul începe să se calmeze și, ușor, ușor, în cele din urmă, caruselul se oprește … o multime de măști …

Din locul meu din care pare că m-am jucat de-a Dumnezeu, dorind să aflu cine sunt eu de fapt, privesc în jos, către măștile ce zac inerte .. măști …ale mele, ale tale, ale părintilor, fratilor, colegilor, profesorilor, cunoscutilor și necunoscutilor cu care am interactionat în viata mea.

Măști pe care le purtăm din frică, pentru a evita durerea … pentru că … doare, nu-i așa? Și cred că toti știm cum e să doară … iar pe unele dureri le purtăm în suflet aproape o viată …

Și suntem atât de speriati de durere încât, de multe ori nu vedem renașterea, nu vedem minunea, nu vedem petalele lotusului care stă să înflorească în noi, după fiecare experientă catharsica …

Ba, mai mult, ne refuzăm miracolul pe care iubirea îl face cu fiinta noastră, de fiecare dată când ne atinge …

Mă privesc acum, așa cum sunt ca Fiintă, fără ambalajul corpului în care am ales să trec prin această existentă, fără măștile proprii sau împrumutate la nevoie de la altii.

În ADN-ul meu invizibil e numai informatia din acele bucăti de puzzle pe care-am ștantat-o cu durere sau cu iubire …

Cine sunt eu?

Sunt femeia pentru care IUBIREA este singura ratiune de a fi! Tot ce simt, gândesc și fac, SIMT, GÂNDESC și FAC în numele Iubirii.

Și dacă va mai fi nevoie să ard până la capăt pentru iubire, voi arde până la capăt și voi renaște din nou, de câte ori va fi nevoie, conștientă fiind că Iubirea e cea care ”misca” lumea mea în evolutie. Pentru că, la fel ca multe alte lucruri pe lumea asta, și iubirea se învată și are diverse grade de măiestrie.

Și ce poate fi mai frumos decât să devii un maestru al iubirii când …

”Unicul lucru care ne apartine(dincolo de timp, spatiu și alte chestii relative) este iubirea pe care o dăruim.”

Te îmbrătișez cu iubire,

Claudia