„Fara Dumnezeu, orice iubire moare”
Timișorean la origine, absolvent al Facultătii de Arte Plastice a Universitătii de Vest, în prezent e călugăr și preot la Mănăstirea Oasa, unde pictează și minunate icoane, pline de aur și har. Dar aurul cu adevărat pretios al tânărului părinte e înăltimea sa duhovnicească deosebită, care transpare și în textul pe care îl publicăm. Un îndreptar de viată și de iubire adevărată –
„Iubirea e fundamentul fiintei noastre”
– Drumul spre Oasa e bătut de sute de tineri care vin să se spovedească. Simtiti, oare, prin destăinuirile lor, că ceva s-a schimbat în felul în care se raportează la dragoste?
– Aș spune că noi, monahii, cunoaștem mult mai bine lumea decât se cunoaște ea însăși, pentru că noi n-o vedem din exterior, ci din interior. În sensul acesta, părerea mea este că tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu știu cu adevărat ce e iubirea. O confundă cu îndrăgostirea. Și nici nu știu să o trăiască. Văd filme și trăiesc după clișee. Visează toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire dată de-a gata, cu un partener fără cusur, care să-i înteleagă orice ar fi. Și nu pricep de ce lor nu li se întâmplă la fel. Dar iubirile astea din cărti și filme sunt utopice, nu se verifică real. Ceea ce se simte însă la toti cei care vin să se spovedească este o căutare neobosită, nevoia de a trăi o iubire profundă, perfectă. Foamea asta de iubire există în toti.
– De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?
– Căutând iubirea, îl cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ti dai seama. Chiar dacă nu ești un bun creștin, simti cumva, straniu, de fiecare data când iubești și ești iubit, că acolo, în iubire, e adevărul. Cauti iubirea toată viata, ai nevoie de ea chiar și atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o întelegi, pentru că simti că acolo e împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiti. Pentru că ăsta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire. Dumnezeu a creat totul după chipul și după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni să participăm la bucuria relatiei din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună. De aceea se spune că raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.
– Deși îl avem pe Dumnezeu, simtim totuși că fără celălalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca să fim fericiti?
– Dumnezeu i-a făcut pe oameni incompleti, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie să ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie să învătam să iubim pe toată lumea, să câștigăm un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viată. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem îmbogăti.
– Visăm, aproape toti, la o iubire mare, care să ne tină toată viata. Și totuși, realitatea ne arată că iubirile mor și ele, mai des decât am vrea să credem. De ce se stinge dragostea?
– Moare pentru că nu există și Dumnezeu în ecuatie. Și atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire. Omul singur e o fiintă limitată. Harul e cel care îl face infinit de adânc. Harul e de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurata degenerează. Se consumă. Fără har, omul e în stare căzută. La fel și cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns. Dacă o întorci către Dumnezeu și către oameni, ea primește răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuie, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.
– Din păcate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea…
– Trebuie să învătam să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană e un izvor infinit, dar care nu e descătușat.
Prin iubire și cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel că celălalt să-și dea drumul fiintial, să scoată din el tot potentialul lui moral, spiritual și de iubire. Pentru că fiecare om e cu mult mai mult decât se vede. Și vine iubirea și activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el. Ai nevoie de un celălalt care să îti dea măsura. În relatie de doi, omul evoluează continuu. Și nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, și această înflorire a lui este infinită. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiti, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Și fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubești cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt.
– Cum ar trebui să iubim, părinte? Unde greșim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?
– Nu știm să ne dăruim. Nu avem exercitiul dăruirii de sine. Societatea actuală îi educă pe oameni în directia propriilor dorinte, îi învată să se iubească întâi de toate pe ei, să-și urmărească propria împlinire. Și dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le servește fericirii proprii. Am o carieră, am o casă, am și o iubită!
Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exercitiu al ieșirii din sine și când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire. Să iubești înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt. Să te gândești cum poti tu să-l ajuti pe celălalt, cum poti să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihnești, cum să-l scutești de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i gătești o mâncare bună, când e obosit. Trebuie să înveti să trăiești prin celălalt și pentru celălalt. Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intentiile, gândurile în sine nu au nici o valoare în absenta lor. E plină lumea de ele. Făcând gesturi te și verifici pe tine, dacă poti cu adevărat să iubești.
Am citit de curând într-o carte cum un detinut politic tăran, închis la bătrânete, primea de la băbuta lui scrisori, în care ea punea și câte o floare presată. Asta înseamnă iubirea. Și chiar mai mult. Să dăruiești atunci când ești epuizat, când nu mai ai nici o fortă. Nu există scuză să nu dăruiești.
Dacă dai din prisos, când ti-e bine și-ti vine ușor, nu are valoare. Atunci când nu mai poti și vrei totuși să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primești fortă de la Dumnezeu și ajungi să faci mai mult decât credeai că ești capabil. Să te dăruiești atunci când nu mai poti te leagă cu adevărat de celălalt și-l face și pe celălalt să se deschidă, să dăruiască la rândul lui. În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem. Și atunci, ca în Evanghelie, nimicul se transformă, și pâinea și peștii ajung tuturor.
– Până unde te poti dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine să te oprești, dacă celălalt nu-ti răspunde la fel…
– Dăruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fată de celălalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogătesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbatii, sunt chinuite, dar le e frică să-și asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurdă, care nici măcar nu e mântuitoare. E o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar așa nu vor evolua niciodată.
„Când Dumnezeu îti trimite dragostea, nu înseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire”
– Nu toată lumea are parte în viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastră? tine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?
– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidente. Faptul de a întâlni o anumită persoană tine de voia Domnului. Dar felul în care reactionăm noi la întâlnirea respectivă tine de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu și noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu să fac din relatia asta? Ce trebuie eu să înteleg? Ce folos pot să trag?
Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îti trimite dragostea, nu înseamnă că-ti da de-a gata și o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără știintă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, crește tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup și totuși se definește pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, și componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înșine, și atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă și să nu ceară nimic în schimb.
– Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?
– Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greșește cel mai mult în relatii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubești, trebuie să ieși din tine în sensul de a încerca să-l trăiești pe celălalt, să-l întelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Și se va închide în el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Într-o relatie trebuie să existe un balans între apropiere și distantă. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al ieșirii din noi înșine uneori e dureros, înseamnă să părăsești o pozitie sigură, să ieși din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai așa te poti lărgi, te poti îmbogăti și poti transforma iubirea în cale de cunoaștere. Dacă rămâi în tine însuti, ești foarte sărac. Ba, mai mult, te trezești că toti îti întorc spatele. Te trezești singur.
– Ar trebui atunci să cultivăm toleranta în dragoste?
– Ar trebui să facem exercitiul alteritătii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de îngăduintă fată de ceva ce tie nu-ti convine, presupui că celălalt are niște defecte pe care tu, din mărinimie, le treci cu vederea. Adică toleranta presupune mândria. Or, într-o relatie de iubire tu nu ai dreptul să consideri felul tău de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie să ceri celuilalt să se schimbe, trebuie să-ti ceri tie să-l suporti pe celălalt.
În iubire, nu trebuie să te preocupe binele tău, ci trebuie să te pui pe tine în slujba celuilalt, preocuparea ta să fie devenirea lui. Scopul lui nu e să te înfrumuseteze pe tine, să te facă să te simti mai frumos și mai bun. Iubirea trăită drept schimbă oricum lucrurile în bine. Faptul că mă dăruiesc total, că mă arăt jertfitor îl face și pe celălalt să se corecteze, să se simtă, îl schimbă în bine.
Părintele Teofil Paraian spunea că dragostea niciodată nu calculează și dragostea totdeauna calculează. Cum vine asta? Păi, niciodată nu calculează ce dăruiește, ca să-i atragă atentia celuilalt uite, câte am făcut pentru tine, acum dă-mi și tu la fel. Și în același timp calculează mereu cât primește, ca să poată da mai mult. Asta e iubirea adevărată.
– Câteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne indiferent și nu-ti întoarce nici o fărâmă de dragoste. Cum știi care e omul pentru care merită să dai tot?
– În ordinea firească, important e să nu te implici într-o relatie până nu ești sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie păstrat până găsești o persoană cu care te potrivești cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire sufletească, nu trupească.
Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit un alt om de calitate și se jertfește până la capăt, reușește să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubește mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt.
Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relatii care erau în pragul eșecului și au ajuns chiar mai puternice și mai profunde ca înainte. Oamenii trebuie să învete să aprecieze crizele. Întrebarea mai are însă și o capcană. Dacă te oprești la om, riști să pierzi tot. Dacă îl ai în minte mereu și pe Dumnezeu, găsești în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără să-ti mai fie teamă că ai putea pierde. Nici un om nu merită în sine să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.
„Daca nu se ajunge la cununie, înseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie”
– Și atunci care e rostul căsniciei?
-Relatia, căsnicia sunt doar un cadru în care noi ne manifestăm, ne desăvârșim. Ne exersăm iubirea, această capacitate de a ieși din noi înșine, de a deveni transparenti, ca Dumnezeu să se poată manifesta deplin în noi, iar noi să ajungem la acea pătrundere reciprocă între oameni, să putem iubi tot mai mult. Numai dacă ne exersăm deschiderea, devenim niște vase largi care pot primi mult mai mult decât pe celălalt. Și atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, întreaga natură și toate animalele, pot cuprinde în inima mea toată creatia lui Dumnezeu. Exersând comuniunea în doi ne pregătim pentru comuniunea cu toti, care va fi în Împărătia Cerurilor.
– Există suflete pereche? Oameni alături de care totul devine mult mai ușor?
– Există, dar mai multe. Nu există un singur om cu care să-ti fie scris să fii împreună. Există însă mai multe persoane în lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul că ai întâlnit una și, din neștiintă, iubirea s-a cheltuit, nu înseamnă că vei rămâne toată viata singur. Așa cum faptul că ai întâlnit un suflet pereche nu garantează că iubirea va dura, dacă nu lucrezi virtutile ei. Fără potrivire, nu e posibilă dragostea. Dar potrivirea e doar o scânteie. Ea nu garantează veșnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (râde). Din contră, se întâmplă des ca tocmai aceste iubiri să se cheltuie mai repede, pentru că totul e perfect și nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficientă, pentru că celălalt corespunde perfect nevoilor mele și eu nevoilor lui, și atunci fiecare se iubește pe sine, prin intermediul celuilalt.
– Așa se nasc gelozia și posesivitatea?
– Gelozia e iubirea de sine prin celălalt. Dacă ești gelos, nu-l iubești pe celălalt cu adevărat, ci consideri că celălalt e dreptul tău și cineva atentează la el. ti-e frică să nu vină cineva să ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul să îl confiște pe celălalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii și suferinte care-ti fură ochii și-ti întuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante în felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multă suferinta, te desfiintează ca persoană. Tu crezi că te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevărată, dumnezeiască, afirmă, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare și n-are ceată.
– Astăzi, tot mai multi oameni aleg o formă liberă de iubire. Nu se mai căsătoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc împreună, dar cu toate acestea, se iubesc și trăiesc în armonie. E greșit că procedează așa?
– Iubirea care nu implică responsabilitate și sacrificiu nu e iubire adevărată. E iubire conjuncturală, care nu ajunge la maturitate. De fapt, în cazul lor nici nu se ajunge cu adevărat la iubire, ei rămân în faza de îndrăgostire. Dacă nu se ajunge la cununie, înseamnă că Dumnezeu e scos afară din ecuatie. Și fără harul dumnezeiesc, omul e finit și dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire în care să nu aibă nimic de pierdut, ci doar de câștigat. Vor să ia ceva ce se obtine ușor și să se păstreze mereu liberi, în cazul că apare ceva mai ofertant.
– Când trăiești o iubire nefericită, te gândești adesea că ar putea exista cineva care să te iubească mai mult, să te înteleagă mai bine...
– Modul asta de a vedea lucrurile e o consecintă a gândirii tehniciste. Un produs se uzează moral, în momentul în care apare o versiune îmbunătătită a lui. (râde) Adică iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie să aprofundăm, să săpam în relatia respectivă, pentru a ajunge la noi și noi adâncimi, chiar dacă apar oportunităti de relatii mai bune, chiar dacă cunoaștem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie să schimbăm persoana. N-avem voie să începem mii de drumuri, pentru că nu mai ajungem niciodată la capăt. Nu poti să te remodelezi la infinit după alte tipare de femei sau bărbati, pentru că te tocești ca piesă, ajungi să nu mai ai nici un profil. Tu crezi că ai căpătat experientă, că ti-ai îmbogătit modul de a fi, având foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai știi cine ești cu adevărat.
În iubire, ca și în profesie, e foarte important să fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi încă trei actor și după alti trei să te pregătești să devii fotbalist. Trebuie să mergi mai departe. Pentru că impasul la care ajungi într-o relatie e al tău, în primul rând, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a rânduit tie, ca să te depășești, ca să evoluezi. Schimbând persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub altă formă, oricine ar fi lângă tine.
„Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii”
– De ce e atât de importantă fidelitatea? Cunosc persoane care spun că-și iubesc partenerii, deși îi mai înșală din când în când, și că asta nu are nici o importantă, atâta timp cât nu sunt sentimente la mijloc.
– Se mint singuri. Infidelitatea e o formă de consum. E foarte urât să-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fără fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai așa poti evolua.
Or, dacă îti permiti alternative, înseamnă că nu ești dispus să înfrunti blocajul, că vrei să îl ocolești. Dacă îti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depășești criza și vezi și ce potential zace în tine și în celălalt. Și ești mai câștigat și mai bogat ca înainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinată și foarte profundă, care nu mai stă doar în îndrăgostirea trupească.
Efortul putin înseamnă devenire putină, înseamnă să fugi de împlinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Înviere.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că în creatie toate se cer după cruce. Așa se manifestă iubirea lui Dumnezeu fată de noi. Pentru că asta e conditia noastră căzută, consecinta căderii în păcat. Nu ni se da nimic, dacă nu jertfim ceva. Și iubirea e o jertfă. Jertfești sinele tău, că să-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul dă profunzime oricărei relatii. E cel care fixează iubirea. Să te îndrăgostești e ușor, dar să iubești e foarte greu.
Fugi de cruce: fugi de înviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevărată! Nu se poate fără. Fără cruce, e calea ușoară, comodă. Neștiind să suferim cu bucurie, să umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viată. Și tot ce primim e de mâna a doua. Toate bucuriile și iubirile sunt diluate. Tot ce trăim e searbăd.
– De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?
– Pentru că omul, iubind, se deschide și devine profund. Și atunci încasează loviturile direct în profunzimea fiintei. Dacă iubirea a fost cu Dumnezeu și celălalt pleacă totuși, Dumnezeu nu rămâne dator. Vine El și umple golul, pentru că tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci și pe Dumnezeu din el. Poti fi destrămat cu adevărat după o despărtire, doar dacă nu-L ai pe Dumnezeu. Dacă ai iubit strâmb, dacă ai fost posedat de celălalt.
– Uneori, după o mare iubire, nu mai avem curaj să mergem mai departe, să ne mai deschidem sufletul încă o dată. Cum putem vindeca rănile lăsate de o suferintă din dragoste?
– Părintele Teofil Paraian spunea că suferinta e o mare taină. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continuă să doară. Și orice sfat din afară rămâne tot în afară. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de răni, dacă consideră. Dar unele dintre ele nici nu trebuie să se vindece. Se întâmplă uneori ca inima ta să poată purta infinit de multe răni deschise. Capacitatea de suferintă a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie să devenim atât de obsedati să se închidă rana, să uităm tot. Un eșec în dragoste nu trebuie să ne infirmizeze afectiv. Poti să duci o altă relatie și cu o rană în inimă. Și cu mai multe răni în inimă. Dumnezeu îti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie să mergi înainte, să ai curajul să te deschizi din nou, să incasezi din nou. N-ai voie să te oprești.
„Fericirea se munceste în fiecare zi”
– Unora parcă le sunt date numai suferinte, toată viata…
– Trebuie să întelegi că e ca un joc între tine și Dumnezeu. În suferintă se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fată de tine. Și atunci începi să găsești un rost fiecărei suferinte. Fără Dumnezeu, totul sfârșește într-un mare absurd. Și cea mai mică suferintă te doboară. Nu mai întelegi nimic și ajungi să-ti pui capăt zilelor.
Cu Dumnezeu, cea mai mare suferintă e umplută de sens și e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiti niciodată că Dumnezeu te iubește și te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie să meriti darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poti primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferinta pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasă să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubește, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esenta cea mai pură.
– Ce ar trebui să facem că să fim fericiti?
– Trebuie să pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate fortele noastre. Să nu ne angajăm steril, de suprafată, ci să ne dăruim total, tuturor oamenilor și, prin ei, lui Dumnezeu. Și să o facem pe viată. Fericirea adevărată există. Și există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsura în care știm să dăruim, o să și primim. Pentru că Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne și răsplătește cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face să vrem mai mult, să ne dorim mai mult, să devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleașcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se muncește, se câștigă în fiecare zi. E un urcuș continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.
Sursa: http://www.formula-as.ro/
Sper că vorbele pline de întelepciune ale Părintelui Pantelimon vor face sens pentru tine, acum și/sau în zilele următoare.
Fiind un articol foarte lung, îti recomand să revii la el și să-l recitesti ori de cate ori simti nevoia, pentru a-i pătrunde întreaga esentă!
Și nu ezita să-l dai mai departe către toti prietenii și cunoscutii tăi. Ne ajuti astfel și pe mine și pe ei. Multumesc! 🙂
Cu iubire,
Claudia